Fost calugar budist convertit la crestinism l-a vazut pe Buddha in...Iad !!!

     

          Numele meu este Athet Pyan Shinthaw Paulu. Provin din Myanmar. As dori sa va impartasesc marturia a ceea ce mi s-a intamplat, dar pentru inceput as dori sa va dau cateva informatii despre  viata mea.M-am nascut in 1958 in orasul Bogale, in zona Deltei Irrawaddy, din sudul Mynmarului (odinioara Birmania). Parintii mei, care erau budisti cucernici ca majoritatea populatiei din Mynmar m-au numit Thitpin (care inseamna „ copac” in limba engleza). In locul in care traiam viata era foarte simpla. La varsta de 13 ani am parasit scoala si am inceput sa lucrez pe o barca de pescuit. Prindeam pesti si uneori creveti din numeroasele rauri si fluxuri din zona Irrawaddy. La varsta de 16 ani am ajuns conducatorul barcii. In vremea aceea locuiam in insula Upper Mainmahlagyon ( Mainmahlagyon inseamna „ Insula femeii frumoase”), pozitionata in nordul Bogale-ului unde m-am nascut. Acest loc este la aproximativ 100 de mile de sud-vestul Yagonului (Ragoonului), capitala natiunii.

            Intr-o zi, pe cand aveam 17 ani, am prins in plase un numar mare de pesti. Din cauza multimii de pesti, un crocodil mare ne-a atacat. A urmarit barca si incerca sa ne atace. Eram inspaimantati si am inceput sa vaslim frenetic barcile, pana spre malul raului cat de repede am putut. Crocodilul ne-a urmarit si ne-a distrus barca cu coada lui. Desi nimeni nu a murit in acest incident, atacul lui mi-a influentat foarte mult viata. N-am mai vrut deloc pesti. Barca noastra s-a scufundat datorita atacului acestui crocodil. A trebuit sa ne intoarcem acasa in noaptea aceea pe o barca de pasageri.
            Nu dupa mult timp, sefii tatalui meu l-au transferat pe tata in orasul Yangon ( odinioara Rangoon). La varsta de 18 ani am fost trimis la o manastire budista sa fiu un calugar novice. Majoritatea parintilor din Mynmar au incercat sa-si trimita copiii  la acea manastire budista, cel putin pentru o vreme, deoarece  vedeau  aceast lucru ca  o onoare sa ai un fiu care sa slujeasca in acest mod. Respectam acest obicei de mai bine de sute de ani.

                                               Un discipol zelos al lui Buddha

            Cand am implinit 19 ani si 3 luni (in 1977), am devenit un calugar obisnuit. Calugarul senior al manastirii, mi-a dat un nume budist nou, ceea ce este traditional in aceasta tara. Acum eram numit U Nata Pannita Ashinthuriya. Cand devii calugar nu-ti mai poti folosi numele de la nastere, dat de parintii tai. Numele manastirii unde traiam era Mandalay Kyaikasan Kyaing. Seniorul calugarilor se numea U Zadira Kyar Ni Kan Sayadaw. Era cel mai faimos calugar budist din Mynmar la vremea aceea. Toti il cunosteau cine este. Era foarte onorat de oameni, si respectat ca un profesor extraordinar. Am spus „ era” pentru ca in 1983 a murit brusc implicat intr-un fatal accident de masina. Moartea lui a socat pe toata lumea. La vremea aceea era calugar de sase ani.

           Am incercat din greu sa fiu cel mai bun calugar, urmand preceptele budismului.  La un moment dat m-am mutat intr-un cimitir in care am trait si meditat continuu. Cativa calugari care vroiau sa afle adevarul despre Buddha au facut ce am facut si eu. Unii s-au mutat in paduri unde duceau o viata de abnegatie si saracie. Am incercat sa-mi alung gandurile si dorintele egoiste, sa scap de boala si de suferinta, si sa scap de lumea aceasta. La cimitir nu-mi era frica de fantome. Am incercat sa obtin acea pace interioara si incredere de sine asa incat daca un tantar ar fi aterizat pe mana mea l-as fi lasat sa ma muste in loc sa-l indepartez.

           Ani de zile am incercat sa fiu cel mai bun calugar si sa nu daunez oamenilor. Am studiat toate invataturile lui Buddha asemeni stramosilor mei. Viata mea a continuat ca fiind calugar, pana cand m-am imbolnavit foarte grav. Pe atunci eram in Mandalay si a fost necesar sa fiu transportat la un spital pentru tratament. Doctorii mi-au facut niste teste si mi-au spus ca eram bolnav de malarie si de friguri galbene in acelasi timp. Doctorii mi-au spus ca nu mai am nici o sansa sa ma refac si ca trebuie sa ma pregatesc sa mor.Aceasta este o scurta descriere a trecutului meu. Acum as dori sa va spun cateva dintre remarcabilele lucruri ce mi s-au intamplat dupa aceea…

                                 O viziune care mi-a schimbat viata pentru todeauna

           Dupa ce am fost scos din spital, m-am intors la manastire unde ceilalti calugari mi-au purtat de grija. Slabeam tot mai mult si tot mai mult, apoi am cazut intr-o stare de inconstienta. Am realizat mai apoi ca am fost mort timp de trei zile. Trupul meu era putrezit si lovit de moarte, iar inima refuza sa mai bata. Trupul meu era pregatit pentru imbalsamare si era trecut prin ritualuri de purificare budiste.

           Desi am murit fata de trupul meu, imi amintesc ca mintea mea si constiinta  imi erau in alerta deplina. Eram intr-o furtuna foarte, foarte puternica. Un vant imens a turtit tot peisajul incat nu a mai ramas nici un copac sau altceva, doar o campie plata. Pentru o vreme am mers foarte repede de-a lungul acestei campii. Nu mai erau alte persoane, eram doar eu singur. Dupa o vreme am trecut un rau. Pe cealalta parte a raului am vazut un lac de foc ingrozitor. In budism nu avem nici un concept asemanator acestui loc. La inceput eram confuz si nu credeam ca sunt in Iad, pana l-am intalnit pe Yama, regale Iadului ( Yama este numele atribuit regelui Iadului in numeroase culturi din Asia). Fata lui era precum a unui leu, trupul lui era precum al unui leu, insa picioarele lui erau asemanatoare unui naga( spirit de sarpe). Avea un numar de coarne pe capul sau. Fata sa era infricosatoare, si eram extrem  de speriat. Tremurand, l-am intrebat care ii este numele. El mi-a raspuns “ Eu sunt regele Iadului, Distrugatorul.”

                                                       Ingrozitorul lac de foc

           Regele Iadului mi-a spus sa privesc inauntrul  lacului de foc. Am privit si inauntru am vazut hainele colorate de sofran pe care calugarii budisti le poarta in Mynmar. Am privit mai indeaproape si am vazut capul ras al unui om. Cand m-am uitat la fata omului am observant ca este U Zadila Kyar Ni Kan Sayadaw( faimosul calugar budist care a murit intr-un accident de masina in 1983). L-am intrebat pe regele Iadului de ce fostul calugar era inchis in acest lac de tortura. Am zis “ De ce este el in acest lac de foc? Era un profesor foarte bun. Avea chiar o banda de predare pe casete numita “ Esti om sau caine?”, care a ajutat mii de oameni sa inteleaga ca se merita mai mult sa fii om decat animal.  ” Regele Iadului mi-a raspuns “ Da, era un profesor bun dar nu a crezut in Iisus Hristos  Acesta este motivul pentru care este in Iad.”

          Mi s-a spus sa privesc o alta persoana care era in foc. Am vazut un barbat cu parul foarte lung, infasurat in partea stanga a capului. L-am intrebat pe regele Iadului “ Cine este acest om?” El mi-a raspuns “ Acesta este omul pe care il laudati: Gautama ( Buddha).” Eram foarte suparat sa-l vad pe Guatama in Iad. Am protestat “ Guatama a avut etica buna si caracterul moral bun, de ce sufera el in acest lac de foc?” Regele Iadului mi-a raspuns “ Nu conteaza cat de bun a fost. El este in locul acesta pentru ca nu a crezut in Dumnezeul Etern.”

          Am vazut un alt om care parea ca poarta o uniforma de soldat. Avea o arma mare pe piept. Am intrebat “ Cine este acest om?” Regele Iadului mi-a zis “ Acesta este Aung San, liderul revolutionar din Mynmar.” Mi s-a spus “ Acest Aung San este aici pentru ca el a persecutat si omorat crestini, dar cel mai important lucru,pentru ca nu a crezut in Isus Cristos.” In Mynmar oamenii au o zicala “ Soldatii nu mor niciodata, ci continua sa traiasca.” Mi s-a spus ca si legiunile Iadului au o zicala “Soldatii nu mor niciodata, dar continua sa mearga in Iad pentru totdeauna. ”

          M-am uitat si am vazut un alt om in lacul de foc. Era foarte inalt si era imbracat intr-o armura de militar. Tinea deasemenea o sabie si un scut. Acest om avea o rana pe frunte. Acest om era mai inalt decat oricare alt om pe care eu il vazuzem. Avea de sase ori lungimea dintre coatele unui om si tipul de degete atunci cand isi intinde mana, si pe deasupra deschiderea degetelor unui om atunci cand isi intinde mana. Regele Iadului mi-a spus “ Numele acestui barbat este Goliat. El se afla in locul acesta pentru ca a blestemat numele Dumnezeului Etern si pe  slujitorul  Sau David.” Eram confuz pentru ca nu stiam nici cine este Goliat nici cine este David. Regele Iadului mi-a zis “ Goliat este amintit in Biblie. Acum nu stii  cine este, dar dupa ce vei deveni crestin vei sti.”

           Am fost luat intr-un loc unde si bogatii si saracii  se pregateau sa manance. Am intrebat “ Cine le pregateste mancarea sa manance?” Regele Iadului mi-a raspuns “ Saracii trebuie sa-si prepare propria mancare, dar bogatii au pe altii care le gatesc.” Cand mancarea le-a fost pregatita bogatilor, acestia s-au asezat sa manance. Cum au inceput sa manance, un fum gros a venit. Bogatii mancau cat de repede puteau, pentru a-si usura constiinta. Luptau sa respire datorita fumului. Trebuia sa manance pentru ca erau inspaimantati ca-si vor pierde banii. Banii lor le erau dumnezeul lor.

           O alta capetenie a Iadului a venit la mine. Am vazut deasemenea o fiinta care lucra pentru alimentarea focului sub lacul de foc, pus pentru a mentine lacul fierbinte. Aceasta fiinta m-a intrebat “ Intri  si tu  in lacul de foc?” I-am raspuns “ Nu! Sunt aici doar pentru a observa!” Infatisarea acestei fiinte   era inspaimantatoare. Avea zece coarne pe cap si o sulita in mana care avea  sapte lame care porneau din maner. Creatura mi-a raspuns “ Ai dreptate. Esti aici doar pentru a observa. Nu pot gasi numele tau aici.” Acesta mi-a spus “ Acum trebuie sa te intorci pe drumul de pe care ai venit. Mi-a aratat campia plata  pe care mersesem mai inainte sa vin la lacul de foc.”

                                                        Drumul deciziei

           Am mers multa vreme, incat orbeam. Era fierbinte si o durere ingrozitoare. In final, dup ace am mers timp de trei ore, am ajuns pe un drum alb. Am mers de-a lungul acestui drum pana am ajuns la o raspantie. Partea stanga a acestui drum era larga. Spre partea dreapta incepea un drum stramt. La raspantie era un semn de orientare, iar drumul din stanga era pentru cei care nu credeau in Iisus Hristos.Drumul stramt din dreapta era pentru cei care credeau in Isus.

          Eram curios unde duce drumul cel mare din stanga, deci am inceput sa merg pe el. Acolo erau doi oameni care mergeau la aproximativ 300 de metri inaintea mea. Am incercat sa-I ajung din urma, ca sa pot merge cu ei, insa cat de mult as fi incercat nu-I puteam ajunge, deci m-am intors si m-am indreptat spre raspantia drumului. Am continuat sa privesc cei doi oameni care se indepartau de mine. Cand au ajuns la capatul drumului, brusc au fost injunghiati. Cei doi au inceput sa strige de durere. Au inceput sa strige si mai tare cand au vazut ce li se intampla. Am constatat ca drumul cel mare era foarte periculos pentru cei care alegeau sa-l urmeze.

                                                      Privind Cerurile

          Am inceput sa merg pe drumul credinciosilor. Dupa aceea am calatorit aproximativ o ora, suprafata drumului s-a transformat in aur pur. Era atat de pur, incat cand am privit in jos mi-am putut vedea reflexia perfect. Apoi am vazut un om stand in fata mea. Purta o imbracaminte alba. Auzeam deasemenea cantece frumoase. O, era atat de frumos si pur! Cantecele erau mai frumoase si mai semnificative decat cele din bisericile de pe pamant. Omul in haina alba mi-a spus sa-l insotesc. L-am intrebat “ Cum te numesti?”, dar el nu mi-a raspuns. Dupa ce l-am intrebat de sase ori, el mi-a raspuns “ Eu sunt cel care tine cheile Cerurilor. Cerul este un loc foarte ,foarte frumos. Tu nu poti merge acolo acum, dar daca il vei urma pe Isus Cristos vei putea merge acolo numai dupa ce ti-ai sfarsit viata pe pamant.” Numele acelui om era Petru.

         
           Petru mi-a spus apoi sa stau jos si mi-a aratat locul spre nord. Petru mi-a spus “ Uita-te spre nord si priveste cum Dumnezeu face omul!” L-am vazut pe Dumnezeul Etern de la distanta. Dumnezeu i-a spus unui inger “ Hai sa facem un om.” Ingerul l-a rugat pe Dumnezeu “ Te rog, nu-l fa pe acest om. El va face raul si te va intrista. ( in birmeza literara “ Te va face sa-ti intorci fata.”)” Oricum Dumnezeu l-a creat pe om. Dumnezeu a suflat spre om si acesta a prins viata. El i-a dat un nume “ Adam”( budistii nu cred in crearea omului sau a lumii, deci aceasta experienta a avut un impact puternic asupra calugarului).

                                             Trimis inapoi cu un alt nume

           Apoi Petru mi-a spus “ Acum ridica-te si du-te inapoi in locul de unde ai venit. Vorbeste oamenilor care ii slujesc lui Buddha si idolilor. Spune-le ca vor merge in Iad daca nu se schimba. Cei care au facut temple si idoli vor merge deasemenea in Iad. Cei care dau daruri calugarilor pentru a-si castiga merite vor merge in Iad. Toti cei care ii lauda pe calugari si ii numesc “ Pra”( titlu demn dat calugarilor) vor merge in Iad. Toti cei  care canta si “insufletesc” idolii vor merge in Iad. Toti cei  care nu cred in Isus Cristos vor merge in Iad.” Petru mi-a spus sa ma intorc pe pamant si sa marturisesc despre lucrurile pe care le-am vazut. El mi-a spus deasemenea “ Trebuie sa te prezinti cu noul tau nume. De acum te vei numi Athet Pyan Shinthaw Paulu” ( Paul cel care a inviat).

           Nu am mai vrut sa ma mai  intorc. Vroiam sa merg in Cer. Ingerii au deschis o carte. La inceput mi-au cautat numele din copilarie ( Thitpin), dar nu l-au gasit. Apoi mi-au cautat numele pe care il primisem ca fiind calugar ( U Nata Pannita Ashinthuriya), dar nici acesta nu era scris in carte. Petru a zis “ Numele tau nu este scris aici, trebuie sa te intorci si sa marturisesti budistilor despre Isus.”

           M-am intors pe drumul de aur. Din nou auzeam cantecele frumoase, pe care nu le mai auzisem niciodata. Petru m-a insotit pana m-am intors pe pamant. Mi-a aratat o scara care cobora din Rai pana la cer( cerul pe care il vedem). Scara nu ajungea pana la pamant, ci  opera in “mijlocul aerului”. Pe scara am vazut multi ingeri, unii urcand iar altii coborand. Ei erau foarte ocupati. L-am intrebat pe Petru “ Cine sunt ei?” Petru mi-a raspuns “ Ei sunt mesagerii lui Dumnezeu. Ei raporteaza in Cer numele tuturor celor care cred in Isus Cristos si a celor care nu cred.” Apoi Petru mi-a spus ca era timpul sa plec.
                                                          Este o fantoma

          Urmatorul lucru de care am fost constient a fost sunetul plansului. Mi-am auzit propria mama plangand “ O fiul meu, de ce ne-ai parasit?…” Am auzit deasemenea multe alte persoane plangand. Am realizat ca sunt intins intr-o cutie. Am inceput sa ma misc. Mama mea si tatal meu au inceput sa strige “ Este viu! Este viu!” Oamenii care erau mai departe nu i-au crezut pe parintii mei. Apoi mi-am pus mainile pe marginile cutiei si m-am ridicat. Multe persoane s-au ingrozit. Strigau “ Este o fantoma!” si fugeau cat de repede ii tineau picioarele. Cei care nu au fugit erau fara cuvinte si tremurau. Am observant ca stateam intr-un lichid mirositor si fluide pentru corp, suficiente pentru a umple trei cani si jumatate. Acesta era lichidul care imi iesise din stomac si din organe, in timp ce trupul mi-a fost intins in cosciug.Acesta este motivul pentru care oamenii stiau ca defapt am fost mort. Inauntru cosciugului erau un fel de folie  de plastic fixate de lemn. Aceasta folie este pusa pentru a retine lichidele, pentru ca multe corpuri, ca al meu elimina multe lichide.

          Am aflat mai tarziu ca mai erau doar cateva secunde si corpul meu ar fi fost ars in foc. In Mynmar oamenii sunt pusi in cosciug, se trage capacul, apoi intregul cosciug este ars. In momentul in care inviasem, parintilor mei le fusese dat sa ma priveasca pentru ultima oara. Peste cateva momente capacul cosciugului avea sa fie ars.

          Imediat am incercat sa explic lucrurile pe care le-am vazut si auzit. Oamenii erau mirati. Le-am spus despre omul pe care il vazusem in lacul de foc, si le-am spus ca numai crestinii stiu adevarul,  si noi si stramosii nostril i-am inselat timp de mii de ani. Le-am spus ca tot ceea ce credem noi este o minciuna. Oamenii erau mirati pentru ca stiau ce fel de calugar am fost si cat de zelos eram pentru invataturile lui Buddha.

         In Mynmar, cand o persoana moare, numele si varsta lui sunt scrise in fata cosciugului. Fusesem déjà inregistrat ca decedat, dar dupa cum vedeti acum sunt viu.

                                                               Epilog

         De cand “ Paul  cel inviat” a experimentat povestea alaturata a ramas un  martor credincios al lui Iisus Hristos. Pastorii din Mynmar ne-au povestit ca el a adus la credinta in Isus sute de calugari. Marturia sa este evident foarte intransigenta. Din aceasta cauza, mesajul sau a ofensat pe multi care nu pot accepta faptul ca este o singura modalitate de a ajunge in Cer, Iisus Hristos. In ciuda marilor opozitii, experienta aceasta ii este atat de reala incat nu  oscileaza deloc . Dupa multi ani in invelitoarea budismului, ca un implinitor strict al invataturilor budiste, a inceput imediat sa proclame invatatura lui Iisus Hristos.  Vazand invierea si invataturile sale, multi calugari au parasit credinta in zeii falsi si l-au urmat pe Isus cu toata inima. Inainte de a se imbolnavi si de a muri, el nu avea nici un fel de inclinatie  fata de crestinism. Tot ce a invatat in timpul acelor trei zile in adanc erau acum proaspete in mintea lui.

        In incercarea de a face pe cat  mai multi sa inteleaga mesajul sau, asociatia moderna,, Lazar,, a inceput sa distribuie casete video si audio cu povestea  lui pe ea. Politia si autoritatile budiste din Mynmar au facut tot posibilul sa stranga toate aceste marturii sa le distruga. Marturia pe care ati citit-o adineaori este o traducere din acele casete. Va spunem ca pentru un cetatean din Mynmar este foarte periculos sa aiba in posesia sa una dintre aceste casete.

        Marturia sa fara frica l-a adus in inchisoare, cel putin odata, unde autoritatile au facut totul sa incerce sa  il opreasca in a marturisi mai departe. Dupa eliberarea sa el a continuat sa marturiseasca lucrurile pe care le-a vazut si auzit.

Sursa : neclintit.com

Tamaia si Smirna

            Tamaia ( cuvant derivat din lat. Thymanea ) este rasina unor arbusti ce fac parte din specia Boswellia, arbori ce se intalnesc in special in India si Oman. Prin incalzire si ardere produce un fum cu miros patrunzator si placut. Tamaia se obtine prin crestarea scoartei arbustilor dupa care se solidifca sub forma de boabe de diferite culori.

Arbusti din specia Boswellia

            Smirna este o rasina obtinuta din specia de arbori Commiphora myrrha ce au ramuri spinoase si ceruite. Acesti arbori se gasesc cu precadere in estul Africii si in zonele de desert ale Peninsulei Arabice. Se obtine prin crestarea arborelui din care se scurge o rasina de culoare galbena. Dupa uscare devine maronie fiind apoi culeasa. In urma arderii emana un miros parfumat caracteristic, foarte placut.
            Smirna are si numeroase proprietati terapeutice cum ar fi : diminuarea durerilor de dinti, tratarea reumatismului si artritei, scaderea febrei, combaterea gripei si a durerilor de cap.

Arbori Commiphora myrrha

            Tamaia si smirna se folosesc in multe religii.Tamaierea este un simbol al rugăciunii credincioșilor, de slăvire și cinstire a lui Dumnezeu și a Mântuitorului lisus Hristos. Dupa randuielile VT , tamaia era folosita ca "mireasma placuta Domnului" la toate slujbele : "Pe el Aaron va arde tamaie mirositoare in fiecare dimineata, cand pregateste candelele.Cand va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Aceasta tamaiere neintrerupta se va face pururea inaintea Domnului din neam in neam." (Exod 30:7); "....toată tămâia s-o ardă pe jertfelnic spre pomenire, ca jertfă, mireasmă plăcută Domnului" (Levitic 2:2b).
           Arderea tamaiei era unita cu rugaciunea catre Dumnezeu : "Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta; ridicarea mainilor mele, jertfa de seara" (Psalmul 140:2).

            Ca dar, jertfa si indemn la rugaciune tamaia se va folosi si in vremurile mesianice : "Caci, de la rasaritul soarelui si pana la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri si in orice parte se aduc jertfe de tamaie pentru numele Meu si prinoase curate, caci mare este numele Meu intre neamuri, zice Domnul Savaot" (Maleahi 1:11).

            Constatam intr-adevar folosirea lor inca de la inceputurile crestinismului. Mantuitorului I s-a adus ca jertfa si daruri "aur,smirna si tamaie": "Si intrand in casa, au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Lui, si cazand la pamant, s-au inchinat Lui; si deschizand vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tamaie si smirna." (Matei 2:11).

             Despre preotul Zaharia, tatal Sf.Ioan Botezatorul ni se spune ca intrand in Templu sa tamaieze dupa obiceiul preotiei , toata multimea se ruga : "...A iesit la sorti, dupa obiceiul preotiei, sa tamaieze intrand in templul Domnului.Iar toata multimea poporului, in ceasul tamaierii, era afara si se ruga"(Luca 1:9-10).

            Tamaierea este deci insotita in pietatea crestina de rostirea rugaciunilor fiind un simbol si un indemn la rugaciune, dupa cum ni se spune si in Apocalipsa : "Si cand a luat cartea, cele patru fiinte si cei douazeci si patru de batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur pline cu tamaie care sunt rugaciunile sfintilor"(Apocalipsa 5:8);...."Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor."(Apocalipsa 8:3-4).

            Urmand acestor randuieli crestinii ortodocsi folosesc tamaie la inceperea rugaciunilor lor, tamaind si toata casa. De asemenea la Biserica , atunci cand preotii tamaiaza rostind anumite rugaciuni, crestinii prezenti se ridica in picioare, fac semnul Sfintei Cruci si rostesc in taina rugaciunea lor catre Dumnezeu.

Tamaie

            Tamaia este una dintre darurile de care cei necredinciosi vor fi lipsiti : "Si negutatorii lumii plang si se tanguiesc asupra ei, caci nimeni nu mai cumpara marfa lor,marfa de aur si de argint, pietre pretioase si margaritare, vison si porfira, matase si stofa stacojie, tot felul de lemn bine mirositor si tot felul de lucruri de fildes, de lemn de mare pret si marfa de arama si de fier si de marmura.Si scortisoara si balsam si mirodenii si mir si tamaie si vin si untdelemn si faina de grau curat si grau si vite si oi si cai si carute si trupuri si suflete de oameni."(Apocalipsa 18:11-13).

Smirna

             Dumnezeu foloseste tamaia, smirna, untdelemnul, etc., lucruri sensibile si materiale pentru a transmite harul Sau, foloseste in iconomia mantuirii noastre si lucruri materiale, adaptandu-le cu sfintele Lui taine la realitatea noastra. Dumnezeu pogoara la neputinta omeneasca si foloseste pentru taina marturisirii oameni care au aceleasi slabiciuni ca noi, fara ca neputinta lor sa impiedice harul care vine de la Dumnezeu si nu de la sfintenia duhovnicului. El pogoara la slabiciunea noastra si ne ofera elemente sensibile pentru a ne elibera de nesiguranta.

Ce se tamaiaza si cand se face acest lucru?

            Se tamaiaza toate camerele impreuna cu sfintele icoane sau mancarea de pomana inainte de a fi impartita.Tamaierea se face la inceputul rugaciunilor, sambata sau duminica dimineata, precum si la mormintele mortilor inainte de inceperea slujbei in Biserica.

.
.

Moment istoric pentru bisericile surori

           La ceremonia de confirmare a Papei Francisc I la Vatican in data de 19 martie 2013 a participat si Patriarhul Bartolomeu I. Prezenţa înaltului prelat ortodox al Patriarhiei Ecumenice stabilite la Istanbul, privit ca liderul creştin-ortodocşilor din întreaga lume, este un semn de îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două biserici, relatează Ria Novosti. Bartolomeu I a salutat alegerea noului Papă cu un mesaj de felicitare. Patriarhul de la Constantinopol a spus că noul Papă "va da un nou impuls călătoriei celor două Biserici către unitate".

           "Papa a demonstrat o apropiere reală fata de oameni. M-am întâlnit cu el astazi, si am fost foarte impresionat. Biserica Catolică are nevoie de un păstor...l-am invitat pe Papa sa vina la Patriarhia Ecumenică din Istanbul, cât mai curând posibil".

         Marea Schismă din 1054 a însemnat divizarea creştinismului in ramurile de Est (greacă) şi de Vest (latină),de atunci, relaţia dintre cele două Biserici a fost tensionată, existând dispute cu privire la concepte teologice.

           Un pas important către reconciliere a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999, prima vizită a unui Papa  într-o ţară ortodoxă, de la Marea Schismă din 1054. 

Mesajul Patriarhului Daniel

           „Biserica Ortodoxă Română se alătură acestor momente de bucurie ale Bisericii Romano-Catolice, ca urmare a alegerii Sanctităţii Voastre ca Episcop al Romei și Papă. Suntem convinși că valorile morale autentice, bazate pe credinţa bimilenară creștină, vor continua să aibă un loc central în activitatea Sanctităţii Voastre ca Primat al Bisericii Romano-Catolice, având în vedere lucrarea pastorală pe care Sanctitatea Voastră aţi întreprins-o deja în Argentina”, se arată în mesajul patriarhului. „Această misiune este o prioritate şi în Biserica noastră Ortodoxă. De aceea, în acest context, este foarte necesar să cooperăm, pentru a realiza solidaritate cu cei care suferă cel mai mult de pe urma crizei economice și spirituale a societăţii contemporane, pentru a da o mărturie creştină comună în lume, în spiritul iubirii milostive a Domnului nostru Iisus Hristos”, a transmis Patriarhul BOR.

          Mai mult, Patriarhul Daniel și-a exprima speranta că Papa Francisc va continua să-i sprijine pe credincioșii ortodocşi români care trăiesc în număr mare, în diferite ţări din Europa, în special în Italia, „asa cum constant au făcut-o predecesorii voştri, vrednicul de pomenire Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Emerit Benedict al XVI-lea”.

 Papa Francisc I , un Papa modest...

        Jorge Bergoglio s-a născut la Buenos Aires, în 1936.A studiat în capitala Argentinei unde şi-a luat diploma de tehnician chimist. La scurt timp după absolvire a ales calea preotiei înscriindu-se la seminarul Villa Devoto, din Buenos Aires.

         În 1958, Bergoglio a activat în ordinul Compańía de Jesús, mutându-se la Santiago de Chile, unde a urmat studii umaniste, iar în 1964 s-a întors la Buenos Aires pentru a se dedica studiului literaturii şi psihologiei, la colegiul El Salvador.In 2001 a fost numit Cardinal de catre Papa Ioan Paul al II-lea.

         A renuntat la resedinta oficială pentru a locui într-un apartament modest, precum si la masina cu sofer pentru a călători cu mijloacele de transport în comun. Obisnuieste chiar să-si gătească singur. 

        La slujba de intronizare si-a ales un inel din argint placat cu aur, refuzand unul din aur masiv. Inelul îl reprezintă pe Sfântul Petru ţinând în mâini cheile regatului Domnului. El este denumit Inelul Pescarului pentru a le reaminti credinciosilor ca Sf.Petru era pescar inainte de a-l urma pe Hristos , devenind ulterior "pescar de suflete".

surse :

          evz.ro

          bucharestherald.ro

Cum isi racoleaza sectele membrii

            Filmul "Secta" este un film ortodox  inspirat dintr-un caz real petrecut in Rusia. In film este evidentiata arta manipularii si spalarii creierelor celor care nu cunosc adevarata credinta.

            "Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 
            Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.
Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”(Matei 7:15-23)
            "De vei zice în inima ta: Cum vom cunoaşte Cuvântul pe care nu-l grăieşte Domnul?Dacă proorocul vorbeşte în numele Domnului, dar Cuvântul acela nu se va împlini şi nu se va adeveri, atunci nu grăieşte Domnul Cuvântul acela, ci-l grăieşte proorocul din îndrăzneala lui; nu te teme de el”
(Deuteronom 18:21-22).

Partea 2

Partea 3

Partea 4

Dezbatere teologica intre ortodocsi si baptisti

Chisinau , 30 septembrie 2010

 

Mărturia unui protestant întors la adevărata credinţă

   

      M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.

      Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

       Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

     În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau... poveşti.

      În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.

       În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

       Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

1.Convertirea

       După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma "chemării la pocăinţă" lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

       În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante - inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

2."Botezul cu Duhul Sfânt"

       În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei "născuţi din nou", aveau o credinţă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita "vorbire în limbi" şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

       În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit "insuficientă". Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă "ideea" acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

       M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: "Ce e cu tine?" Nu am înţeles la ce se referă. "Ai... ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o..." Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

3.Penticostal

       Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o "şcoală biblică" înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele "studii biblie". Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, "facultatea" lui (neacreditată)...

      A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.

      Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că "botezul cu Duhul Sfânt", căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din "au Duhul" din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel "botez".

       Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.

4.Îndoieli

     În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

      Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula "1 Ioan 1:9" de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.

5.Un capăt de drum: "Părtăşia"

     După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extreme, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.

Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel "adevăr". Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.

       După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul şi am acceptat să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.

       Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante şi faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin "râvna pe cale" şi prin "lupta cu păcatul".

          Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am decis să merg în continuare acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile - puternic emoţionale şi isterizante în acelaşi timp - abăteau atenţia eventualilor sceptici.

6.Aceeasi Marie,alta palarie

         La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice şi a partidelor din România, o mână de tineri au organizat "debarcarea" bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o "lovitură de palat". Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra "bătrânilor", a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

         Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale "din lume" tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

         Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient şi mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronaţi. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

          Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăsia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.

          Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.

          Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile regulate cu "fraţii", participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă "credinţa", renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că-ti pierzi credinţa. Ştiam că ceilalţi spuneau despre mine că "am căzut de la credinţă" şi că "m-am întors în lume". Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea acţionează ca un "ţarc" care le susţine "credinţa". Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. "Credinţa" lor a murit.

            Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.

7.Întâlnirea cu Ortodoxia 

         În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi era complet diferit de ceilalţi colegi, prin răbdare, atitudini şi firea liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească "Călătoria pelerinului" de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat "Pelerinul rus". Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi "Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul" şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

           De fapt, întâlnirea mea cu credinţa ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăşia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus şi compilat nişte materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită "Viata monahilor din Egipt". Îl impresionase şi pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-şi că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu văzusem şi nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea "Evanghelia necunoscută", scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înţeleg ce este acea Sfântă Tradiţie a ortodocşilor.

          Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la uşa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis şi i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt "sectant". Mi-a zâmbit şi m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocşi pentru a-i desemna pe cei de altă credinţă. Mi-a aşa: "Să nu mai spui niciodată că eşti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăţi, nici nu vorbeşti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei şi că nu există Crăciun". Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine şi m-a invitat să-l vizitez la biserică.

           Timp de aproape jumătate de an, citind şi discutând cu părintele Dinu - acesta era numele preotului - şi cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogăţia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că creştinii din vechime nu credeau în "răpirea celor credincioşi" sau în "împărăţia de o mie de ani", doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

          Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu înţelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând şi dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie şi mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

        Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obişnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai puţin voit. Relaţiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras şi doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărţile menţionate mai sus.

            Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea mulţimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunoşteau între ei şi care aveau felurite inimi şi gânduri. Printre ei însă erau şi Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana şi proorocul Simeon.

          Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînţeles şi fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înţelegeau, căci erau "afară". Atunci când "au intrat" în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii şi au înţeles.

8.Întoarcerea

          Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Aşa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamţ. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

           M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii şi l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credinţă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi şi traducerea ortodoxă, mai duhovnicească şi mai plină de miez, după părerea lui.

           Discuţia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el şi i-am spus că am nişte întrebări despre credinţă şi că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

         A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu soţia mea, cu el şi cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinţă am eu; le-am vorbit despre Părtăşie şi despre "lovitura de palat" care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor "ortodoxia" din opiniile mele.

        Cei doi monahi, părintele Vlasie şi părintele Eufrosin, erau nişte persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanţi, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucureşti. Am discutat despre multe – despre icoane şi idoli, despre închinare şi slujbe bisericeşti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de "biblicitatea" răspunsurilor.

         Discuţia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere,  că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună "lucrurile în ordine". Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

        A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie şi i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însoţit de părintele Vlasie, am mers şi am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că şi el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca naşi i-am avut pe părinţii lui Vlasie, care erau şi ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

         După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia şi de ce nu aveam copii. Soţia mea pierduse o sarcină şi fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să aşteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

        Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinţă şi peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului şi al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamţ. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfinţilor şi să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învăţături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeşte.

9.Astăzi

         Întoarcerea mea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 2001. Anii petrecuţi în grupările neoprotestante m-au ajutat să învăţ multe lucruri folositoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos, mântuire, istoria Bisericii şi altele. Aceste lucruri îşi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă, căpătând un sens nou, duhovnicesc.

        Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură - le recomand tuturor să citească măcar Noul Testament - mântuirea omului este o luptă şi o transformare continuă, în care îşi dau mâna voinţa omului cu harul şi puterea lui Dumnezeu. Vremurile pe care le trăim sunt grele - şi nu vor veni vremuri mai bune - iar Biserica se întâlneşte cu multe provocări, atât din interior, prin membrii ei, cât şi din exterior. Viaţa omului în veacul XXI este agitată, iar el nu mai are liniştea şi timpul ca să se oprească şi să se gândească la cele de Sus. Puţini dintre cei ce-şi zic creştini reuşesc să se oprească şi să-l caute pe Dumnezeu cu adevărat; cine caută cu răbdare descoperă o altă viaţă.

         Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea şi frumoasă, este lupta dusă de Sfinţi de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

 sursa :  http://www.odaiadesus.ro