Moment istoric pentru bisericile surori

           La ceremonia de confirmare a Papei Francisc I la Vatican in data de 19 martie 2013 a participat si Patriarhul Bartolomeu I. Prezenţa înaltului prelat ortodox al Patriarhiei Ecumenice stabilite la Istanbul, privit ca liderul creştin-ortodocşilor din întreaga lume, este un semn de îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două biserici, relatează Ria Novosti. Bartolomeu I a salutat alegerea noului Papă cu un mesaj de felicitare. Patriarhul de la Constantinopol a spus că noul Papă "va da un nou impuls călătoriei celor două Biserici către unitate".

           "Papa a demonstrat o apropiere reală fata de oameni. M-am întâlnit cu el astazi, si am fost foarte impresionat. Biserica Catolică are nevoie de un păstor...l-am invitat pe Papa sa vina la Patriarhia Ecumenică din Istanbul, cât mai curând posibil".

         Marea Schismă din 1054 a însemnat divizarea creştinismului in ramurile de Est (greacă) şi de Vest (latină),de atunci, relaţia dintre cele două Biserici a fost tensionată, existând dispute cu privire la concepte teologice.

           Un pas important către reconciliere a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999, prima vizită a unui Papa  într-o ţară ortodoxă, de la Marea Schismă din 1054. 

Mesajul Patriarhului Daniel

           „Biserica Ortodoxă Română se alătură acestor momente de bucurie ale Bisericii Romano-Catolice, ca urmare a alegerii Sanctităţii Voastre ca Episcop al Romei și Papă. Suntem convinși că valorile morale autentice, bazate pe credinţa bimilenară creștină, vor continua să aibă un loc central în activitatea Sanctităţii Voastre ca Primat al Bisericii Romano-Catolice, având în vedere lucrarea pastorală pe care Sanctitatea Voastră aţi întreprins-o deja în Argentina”, se arată în mesajul patriarhului. „Această misiune este o prioritate şi în Biserica noastră Ortodoxă. De aceea, în acest context, este foarte necesar să cooperăm, pentru a realiza solidaritate cu cei care suferă cel mai mult de pe urma crizei economice și spirituale a societăţii contemporane, pentru a da o mărturie creştină comună în lume, în spiritul iubirii milostive a Domnului nostru Iisus Hristos”, a transmis Patriarhul BOR.

          Mai mult, Patriarhul Daniel și-a exprima speranta că Papa Francisc va continua să-i sprijine pe credincioșii ortodocşi români care trăiesc în număr mare, în diferite ţări din Europa, în special în Italia, „asa cum constant au făcut-o predecesorii voştri, vrednicul de pomenire Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Emerit Benedict al XVI-lea”.

 Papa Francisc I , un Papa modest...

        Jorge Bergoglio s-a născut la Buenos Aires, în 1936.A studiat în capitala Argentinei unde şi-a luat diploma de tehnician chimist. La scurt timp după absolvire a ales calea preotiei înscriindu-se la seminarul Villa Devoto, din Buenos Aires.

         În 1958, Bergoglio a activat în ordinul Compańía de Jesús, mutându-se la Santiago de Chile, unde a urmat studii umaniste, iar în 1964 s-a întors la Buenos Aires pentru a se dedica studiului literaturii şi psihologiei, la colegiul El Salvador.In 2001 a fost numit Cardinal de catre Papa Ioan Paul al II-lea.

         A renuntat la resedinta oficială pentru a locui într-un apartament modest, precum si la masina cu sofer pentru a călători cu mijloacele de transport în comun. Obisnuieste chiar să-si gătească singur. 

        La slujba de intronizare si-a ales un inel din argint placat cu aur, refuzand unul din aur masiv. Inelul îl reprezintă pe Sfântul Petru ţinând în mâini cheile regatului Domnului. El este denumit Inelul Pescarului pentru a le reaminti credinciosilor ca Sf.Petru era pescar inainte de a-l urma pe Hristos , devenind ulterior "pescar de suflete".

surse :

          evz.ro

          bucharestherald.ro

Cum isi racoleaza sectele membrii

            Filmul "Secta" este un film ortodox  inspirat dintr-un caz real petrecut in Rusia. In film este evidentiata arta manipularii si spalarii creierelor celor care nu cunosc adevarata credinta.

            "Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. 
            Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.
Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”(Matei 7:15-23)
            "De vei zice în inima ta: Cum vom cunoaşte Cuvântul pe care nu-l grăieşte Domnul?Dacă proorocul vorbeşte în numele Domnului, dar Cuvântul acela nu se va împlini şi nu se va adeveri, atunci nu grăieşte Domnul Cuvântul acela, ci-l grăieşte proorocul din îndrăzneala lui; nu te teme de el”
(Deuteronom 18:21-22).

Partea 2

Partea 3

Partea 4

Dezbatere teologica intre ortodocsi si baptisti

Chisinau , 30 septembrie 2010

 

Mărturia unui protestant întors la adevărata credinţă

   

      M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.

      Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

       Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

     În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau... poveşti.

      În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.

       În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

       Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

1.Convertirea

       După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma "chemării la pocăinţă" lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

       În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante - inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

2."Botezul cu Duhul Sfânt"

       În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei "născuţi din nou", aveau o credinţă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita "vorbire în limbi" şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

       În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit "insuficientă". Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă "ideea" acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

       M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: "Ce e cu tine?" Nu am înţeles la ce se referă. "Ai... ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o..." Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

3.Penticostal

       Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o "şcoală biblică" înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele "studii biblie". Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, "facultatea" lui (neacreditată)...

      A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.

      Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că "botezul cu Duhul Sfânt", căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din "au Duhul" din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel "botez".

       Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.

4.Îndoieli

     În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

      Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula "1 Ioan 1:9" de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.

5.Un capăt de drum: "Părtăşia"

     După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extreme, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.

Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel "adevăr". Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.

       După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul şi am acceptat să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.

       Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante şi faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin "râvna pe cale" şi prin "lupta cu păcatul".

          Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am decis să merg în continuare acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile - puternic emoţionale şi isterizante în acelaşi timp - abăteau atenţia eventualilor sceptici.

6.Aceeasi Marie,alta palarie

         La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice şi a partidelor din România, o mână de tineri au organizat "debarcarea" bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o "lovitură de palat". Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra "bătrânilor", a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

         Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale "din lume" tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

         Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient şi mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronaţi. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

          Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăsia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.

          Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.

          Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile regulate cu "fraţii", participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă "credinţa", renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că-ti pierzi credinţa. Ştiam că ceilalţi spuneau despre mine că "am căzut de la credinţă" şi că "m-am întors în lume". Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea acţionează ca un "ţarc" care le susţine "credinţa". Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. "Credinţa" lor a murit.

            Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.

7.Întâlnirea cu Ortodoxia 

         În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi era complet diferit de ceilalţi colegi, prin răbdare, atitudini şi firea liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească "Călătoria pelerinului" de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat "Pelerinul rus". Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi "Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul" şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

           De fapt, întâlnirea mea cu credinţa ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăşia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus şi compilat nişte materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită "Viata monahilor din Egipt". Îl impresionase şi pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-şi că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu văzusem şi nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea "Evanghelia necunoscută", scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înţeleg ce este acea Sfântă Tradiţie a ortodocşilor.

          Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la uşa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis şi i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt "sectant". Mi-a zâmbit şi m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocşi pentru a-i desemna pe cei de altă credinţă. Mi-a aşa: "Să nu mai spui niciodată că eşti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăţi, nici nu vorbeşti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei şi că nu există Crăciun". Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine şi m-a invitat să-l vizitez la biserică.

           Timp de aproape jumătate de an, citind şi discutând cu părintele Dinu - acesta era numele preotului - şi cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogăţia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că creştinii din vechime nu credeau în "răpirea celor credincioşi" sau în "împărăţia de o mie de ani", doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

          Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu înţelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând şi dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie şi mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

        Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obişnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai puţin voit. Relaţiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras şi doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărţile menţionate mai sus.

            Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea mulţimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunoşteau între ei şi care aveau felurite inimi şi gânduri. Printre ei însă erau şi Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana şi proorocul Simeon.

          Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînţeles şi fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înţelegeau, căci erau "afară". Atunci când "au intrat" în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii şi au înţeles.

8.Întoarcerea

          Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Aşa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamţ. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

           M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii şi l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credinţă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi şi traducerea ortodoxă, mai duhovnicească şi mai plină de miez, după părerea lui.

           Discuţia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el şi i-am spus că am nişte întrebări despre credinţă şi că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

         A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu soţia mea, cu el şi cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinţă am eu; le-am vorbit despre Părtăşie şi despre "lovitura de palat" care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor "ortodoxia" din opiniile mele.

        Cei doi monahi, părintele Vlasie şi părintele Eufrosin, erau nişte persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanţi, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucureşti. Am discutat despre multe – despre icoane şi idoli, despre închinare şi slujbe bisericeşti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de "biblicitatea" răspunsurilor.

         Discuţia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere,  că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună "lucrurile în ordine". Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

        A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie şi i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însoţit de părintele Vlasie, am mers şi am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că şi el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca naşi i-am avut pe părinţii lui Vlasie, care erau şi ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

         După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia şi de ce nu aveam copii. Soţia mea pierduse o sarcină şi fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să aşteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

        Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinţă şi peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului şi al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamţ. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfinţilor şi să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învăţături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeşte.

9.Astăzi

         Întoarcerea mea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 2001. Anii petrecuţi în grupările neoprotestante m-au ajutat să învăţ multe lucruri folositoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos, mântuire, istoria Bisericii şi altele. Aceste lucruri îşi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă, căpătând un sens nou, duhovnicesc.

        Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură - le recomand tuturor să citească măcar Noul Testament - mântuirea omului este o luptă şi o transformare continuă, în care îşi dau mâna voinţa omului cu harul şi puterea lui Dumnezeu. Vremurile pe care le trăim sunt grele - şi nu vor veni vremuri mai bune - iar Biserica se întâlneşte cu multe provocări, atât din interior, prin membrii ei, cât şi din exterior. Viaţa omului în veacul XXI este agitată, iar el nu mai are liniştea şi timpul ca să se oprească şi să se gândească la cele de Sus. Puţini dintre cei ce-şi zic creştini reuşesc să se oprească şi să-l caute pe Dumnezeu cu adevărat; cine caută cu răbdare descoperă o altă viaţă.

         Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea şi frumoasă, este lupta dusă de Sfinţi de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

 sursa :  http://www.odaiadesus.ro

 

Cinstirea icoanelor

 1.  Ce este o icoana?

      O icoana este o imagine (de obicei bi-dimensionala) reprezentând pe Hristos, sfinti, îngeri, eveninmente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.

Sf. Grigore Dialogul (Papa a Romei la approx. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti:

"Ceea ce scrisul prezinta cititorilor, imaginea prezinta celor neînvatati care o privesc, caci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (Epistola catre Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).

      Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastra le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastra, într-un segment major al populatiei... copiii.

   2.  Care este diferenta dintre închinare si venerare?

        Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna.

        Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceasi atidudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.

         Acesta a fost felul de gandire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic, care a decretat în al sau Oros:

"Acesta fiind cazul, urmand calea împarateasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - caci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfant, care se afla în ea - decidem în mod corect si dupa o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si impodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie avand acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe strazi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Caci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sarutând imaginea si sa ne marturisim veneratia (proskenesin), nu adevarate închinare (latreian) care, dupa credinta noastra este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tamaie si lumanari, dupa obiceiurile înaintasilor nostri. Caci cinstea data imaginii se adreseaza prototipului, si persoana care venereaza o icoana venereaza pe cel reprezentat de ea. Într-adevar, aceasta este învatatura Sfintilor nostrii Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capat la celalalt al pamântului."

        Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.

Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfantului Apostol Ioan, si a carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfantului Martir :

       "ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel rastignit si sa înceapa sa se închine la acesta. Aceasta s-a facut la îndemnul iudeilor, care au urmarit si cand era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mantuirea întregii lumi - desi fara pacat - sau sa ne închinam altuia. Caci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, vazand impotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars dupa obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngadui sa ne adunam dupa cum putem, cu bucurie, si sa sarbatorim martirajul lui aducandu-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregatindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).

     3.  Utilizarea în scop religios a imaginilor

         În timpul unei epidemii sub forma de şerpi trimisă pentru a-i pedepsi pe israeliţi în timpul exodului, Dumnezeu i-a spus lui Moise: "'Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi'. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia." (Numeri 21,8-9) Persoana trebuia să privească statuia şarpelui pentru a fi vindecată, ceea ce arată că statuile puteau fi utilizate în ritualuri, nu doar ca decoraţii religioase. Aşa cum o fotografie a mamei ne ajută să ne-o amintim, tot aşa ne ajută să apelam la exemplul sfinţilor când privim o reprezentare picturală a lor.

         Mulţi protestanţi au picturi reprezentând pe Iisus şi alte picturi biblice pe care le folosesc la şcolile de duminică pentru a-i învăţa pe copii. De asemenea ortodocsii folosesc icoanele pentru a comemora anumite persoane sau evenimente, aşa cum şi bisericile protestante au   diferite scene biblice.

         Daca cineva i-ar judeca pe protestanţi cu aceeaşi măsură, atunci concluzia ar fi că, si ei practică "idolatria". Însă nu este vorba de idolatrie în aceste situaţii. Dumnezeu interzice închinarea la imaginile considerate ca divinitatea în sine, dar nu interzice crearea de imagini.Daca ar fi asa, atunci filmele religioase, fotografiile, picturile, şi toate asemenea ar fi interzise. Aşa cum ne arată episodul şarpelui de bronz,Dumnezeu nu interzice folosirea în ritualuri religioase a reprezentărilor. Doar atunci când cineva începe să adore o icoana ca fiind Dumnezeu însuşi, atunci Dumnezeu se supără.

    4.  Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera?

        Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan.

     5.  Nu interzice Porunca a doua icoanele?

         Se pune întrebarea ce înseamna "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu calcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvantul "eidoloi", adica "idoli". Cuvantul evreiesc pesel nu este niciodata folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini pagâne, si nu la imagini în general.

Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura:

"Sa nu-ti faci chip cioplit (i.e idol), nici o înfatisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pamânt sau în apele mai pe jos decat pamântul. Sa nu te închini înaintea lor, si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a).

          Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încalcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli.

           Lasând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul calca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanle ortodoxe nu calca porunca.

   6.  Ce asemanari interzice Dumnezeu?

         Deuteronom 4:16-19 spune : “Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite ,sau inchipuiri ale vreunui idol,care sa infatiseze barbat sau femeie ,sau inchipuirea vreunui dobitoc de pe pamant ,sau inchipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer,sau inchipuirea vreunei jivine ,ce se taraste pe pamant sau inchipuirea vreunui peste din apa ,de sub pamant;sau privind la cer si vazand soarele ,luna,stelele,si toata ostirea cerului ,sa nu te lasi amagit ca sa te inchini lor ,nici sa le slujesti,pentru ca Domnul Dumnezeul tau le-a lasat pentru toate popoarele de sub cer”.Iata ce asemanari interzice Dumnezeu a se face :de oameni din lume,de animale,de pasari,de pesti,sau alte vietati,de stele sau de alte corpuri ceresti.Aceasta oprire nu este pentru ingeri , pentru care Insusi Dumnezeu porunceste a se face icoane.

     7.  Chiar daca admintem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris evreilor sa le venereze?

           Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste “Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este “asternutul picioarelor Lui”? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!” 

           Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legatura nu este întâmplatoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru pacatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15).

           Vedem din locurile amintite ca heruvimii de pe Chivot si Chivotul ereau icoana Tronului lui Dumnezeu,Cel ce da legile lumii(simbolizate prin tablele Legii) si da viata si putere (simbolizata prin toiagul lui Aaron) si sta pe heruvimi.Aceasta icoana a Tronului Ceresc erea tamaiata de Marele Preot si acolo se arata Dumnezeu vorbind cu alesii Sai,dupa cum El Insusi hotarase (Exod 25:22).

            Dar aceasta cinstire adusa icoanei Tronului Ceresc nu insemna nici idolatrie , nici confundarea icoanei cu originalul .Prin intermediul ei cinstirea erea inaltata catre Dumnezeu,si El erea Cel care primea de fapt si tamaierea si rugaciunile.

     8.  Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos?

          Adesea se face apel la Deuteronom 4,14-19 când se atacă problema icoanelor. " Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ."

        Dar cum interpretăm imaginile care îl reprezintă pe Dumnezeu? Mulţi protestanţi ar spune că nu e bine, deoarece în Deuteronom 4 se spune că israeliţii nu l-au văzut pe Dumnezeu în nici o formă atunci când a făcut Legământul cu ei, ca urmare nu ar trebui să se facă nici reprezentări simbolice ale lui Dumnezeu. Întrebarea este: Deuternomul 4 interzice acest fel de reprezentări?

    9.  Cum arată Dumnezeu? 

              În istoria sa veche, poporului lui Israel îi era interzis să facă orice reprezentare a lui Dumnezeu deoarece nu s-a revelat în nici o forma vizibilă. Dat fiind că erau înconjuraţi de culturi păgâne, israeliţii s-au simţit tentaţi să îl venereze pe Dumnezeu în forma unui animal, sau a unui obiect din natură (ca de exemplu boul sau soarele).

Însa mai târziu, Dumnezeu însuşi s-a arătat în forme vizibile, aşa cum se spune în Daniel 7,9: "Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător." Protestanţii fac reprezentări ale Tatălui Ceresc în această formă când ilustrează profeţiile Vechiului Testament.

Sfântul Spirit însuşi s-a revelat sub cel puţin în două forme vizibile - aceea a unui porumbel, la botezul lui Isus (Matei 3,16; Marcu 1,10; Luca 3,22; Ioan 1,32), şi ca limbi de foc, în ziua de Rusalii (Fapte 2,1-4). Protestanţii folosesc aceste imagini când desenează sau pictează aceste episoade biblice, şi când îşi pun simboluri ale Spiritului Sfânt la rever, sau embleme ale porumbelului pe maşini.

         Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si faca o înfatisare falsa a lui Dumezeu, pentru ca nu L-au vazut. Dar dupa Intrupare lucrurile se schimba! De ce? Deoarece Cuvantul S-a facut trup (Ioan 1:14),Cuvantul care este Dumnezeu (Ioan 1:1).’Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata;Fiul Cel Unul-Nascut,Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut(Ioan 1:18),El Care este Chipul lui Dumnezeu(Filipeni 2:6) .Prin urmare odata cu Intruparea ,se deschide si posibilitatea realizarii icoanei Fiului lui Dumnezeu ,Care Insusi este Dumnezeu.

           Prin întruparea lui Cristos, Fiul său, Dumnezeu a arătat omenirii o icoană a Lui însuşi. Sfântul Pavel spunea: "El este imaginea (in greacă: eikon) Dumnezeului invizibil, primul născut al oricărei creaţii." Cristos este tangibil, este imaginea divină a nevăzutului şi infinitului Dumnezeu.

           Citim că Magii, "intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă." (Matei 2,11). Chiar dacă Dumnezeu nu şi-a arătat faţa pe muntele Horeb, El şi-a arătat-o în casa din Betleem.

Concluzia ar fi că, atunci când Dumnezeu a făcut Noul Legământ cu noi, el însuşi s-a arătat într-o formă vizibilă prin Isus Cristos. Din acest motiv putem face reprezentari ale lui Dumnezeu în persoana lui Cristos. Chiar şi protestanţii folosesc tot felul de imagini religioase: reprezentări ale lui Isus şi ale altor personaje biblice apar într-o mulţime de biblii, cărţi cu poze, tricouri, bijuterii, abţibilduri pe maşini, felicitări, cd-uri, scene ale nativităţii. Cristos este simbolic reprezentat până şi prin emblema peştelui (Icthus).

             Bunul simţ ne spune că, de vreme ce Dumnezeu însuşi ni s-a revelat în diverse imagini, în mod special prin întruparea lui Isus Cristos, nu greşim folosind reprezentări ale acestor imagini în scopul aprofundării cunoaşterii şi iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu însuşi s-a revelat în aceste forme vizibile, şi iată de ce statuile şi icoanele îl reprezintă.

10.    Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le gasim în Scriptura?

         De fapt le gasim în Scriptura - si înca în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:

·        Pe chivot - Ex. 25:18

·        Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1

·        Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31

·        Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23

·        Pe pereti - 1 Imparati 6:29

·        Pe usi - 1 Imparati 6:32

·        Pe alte lucraturi din Templu - 1 Imparati 7:29,36

Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii.

11.    Exista in Biblie un loc in care sa se condamne cinstirea icoanelor ingerilor sau sfintilor?

        Nu ! Un asemenea loc nu exista!Exista insa porunca de a se face icoane cu ingeri.Exista de asemenea,explicatia oprelistii de a face icoana lui Dumnezeu : n-ati vazut Chipul Lui (Deuteronom 4:15).De asemenea exista si vestea cea noua ,a Intruparii lui Dumnezeu Fiul,Chip al Tatalui(Ioan 14:9;Filipeni 2:6;etc.) care deschide posibilitatea de a face icoana lui Dumnezeu ,dupa Chipul pe care El si l-a ales.

12.    Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut primii crestini sa accepte icoane?

         Icoane pot fi gasite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine pastrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi).

Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosephus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la rascoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului.

         Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor.

         El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasasera pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca pâna si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost pacatoase. (Antichitati VIII,7,5).

Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian gasim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit".

Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adauga, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele".

          Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemanatoare cu cele gasite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alaturi de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling). 

           Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica pagâna introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini.

Pentru a vedea imaginile gasite în sinagoga din Dura-Europos, urmeaza aceste legaturi:

      http://www.library.yale.edu/exhibition/judaica/jcsml.2.html

            http://www.pitt.edu/~tokerism/0040/images2/213.jpg

      13.  Imitarea este forma biblică de cinstire

            Cea mai importantă formă de cinstire a sfinţilor, care este în legătură cu toate celelalte forme de cinstire, este imitarea lor în relaţia lor cu Dumnezeu. Paul a scris pe larg despre importanţa imitării spirituale. El a afirmat: "Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Cristos. Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte căile mele cele în Hristos Isus, cum învăţ eu pretutindeni în toată Biserica" (1Corinteni 4,16-17). Mai târziu el le-a spus aceloraşi oameni: "Fiţi următori a mei precum şi eu sunt al lui Cristos. Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine, şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat" (1Corinteni 11,1-2). În Epistola către Evrei de asemenea a subliniat importanţa imitării adevăraţilor conducători spirituali. "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!" (Evrei 13,7).

                Unul dintre cele mai importante pasaje despre imitare se găseşte în Epistola către Evrei. Capitolul 11 al acestei cărţi prezintă numeroase exemple de sfinţi din Vechiul Testament pentru a-i imita. Se încheie cu faimosul îndemn: "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte" (12,1), - cursa pe care sfinţii au alergat-o deja înaintea noastră.

     14.  De ce nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cu Sfinti?

 Oare acest lucru este un semn ca numai ingerilor le putem face icoane? In nici un caz!

Trebuie sa ne aducem aminte ca pe vremea lui Moise inca nu venise Mesia.Aflati sub robia satanei ,de care Adam si Eva alesesera a asculta,toti se duceau in Iad (Seol) atat cei drepti cat si cei nedrepti(Luca 16:26).De aceea nu existau in ceruri sfinti care sa poata fi zugraviti in icoanele din Cortul Sfant,pe care apareau doar Ingerii!

     Odata cu Jertfa lui Hristos,cu coborarea Sa la Iad si eliberarea sufletelor care Il asteptau acolo,(1Petru 3:18-20),Raiul cuprinde si pe sfinti alaturi de ingeri,astfel incat ,in mod firesc,si unora si altora le facem icoane,dupa porunca lui Dumnezeu.Asadar prin Jertfa si Invierea lui Hristos Iisus,sau deschis cerurile iar sfintii care asteptau venirea Sa din veac(1Cor.15:20;Evrei 6:18-20;..) se afla acum in Rai ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca16:22;23:24;Filipeni 1,23;1Petru3:18-20,etc.).Ridicarea la Rai a dreptilor ,inceput al Bisericii ceresti,implinirea cuvantului ce zice Dumnezeu a stat in adunarea dumnezeilor (Psalmul 81:1) deschide si posibilitatea realizarii de icoane ale sfintilor ,alaturi de vechile icoane ale ingerilor.          

      15.  Idolatria este condamnată de Biserică

             Încă de pe vremea apostolilor, Biserica a condamnat în mod consecvent păcatul idolatriei. Vechii Părinţi ai Bisericii avertizau asupra acestui păcat, iar Conciliile Ecumenice s-au confruntat şi ele cu această problemă. Al doilea Conciliu de la Niceea (787), în care s-a discutat în mod deschis problema folosirii religioase a imaginilor şi icoanelor, spune: "Cel ce ne-a mântuit pe noi de întunericul idolatriei, Hristos Dumnezeul nostru, când şi-a luat mireasă Biserica... a promis că o va apăra, şi i-a asigurat pe discipoli zicand: 'Eu sunt cu voi până la sfârşitul zilelor'... Unii nu au apreciat cum se cuvine această ofertă nepreţuită; fiind orbiţi, derutaţi de duşmanii trădători, ei au abandonat dreapta linie a motivaţiei... şi nu au mai fost capabili să discearnă sacrul de profan, afirmând că icoanele Domnului Nostru şi ale sfinţilor nu sunt diferite de imaginile din lemn ale idolilor satanici."

16.    Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea protestantilor?

          Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate:

          1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane?

          2. Ne este permis sa le veneram?

           Din Vechiul Testament este clar ca raspunsul la amândoua este Da. Protestantii se opun venerarii icoanelor, dar de obicei nu se opun oricaror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti gasi un alt grup protestant care sa se opuna în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerarii imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricaror imagini.

           Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care “îndraznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu marturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevarata Nascatoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura vazuta sau nevazuta, si nu cauta, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii.

            Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerarii icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerarii icoanelor pentru ca se împortiveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerarii altor obiecte sfinte – de fapt venerau Crucea fara nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110).

            Protestantii mai citeaza anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respinga idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar parea sa fie acesta (unele scrieri continând adaugiri facute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricaror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerarii.

17.    Fac icoanele minuni?

           Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa raspundem la câteva întrebari: Facea chivotul legamantului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)?

           Raspunsul la aceste întrebari este da, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au facut minuni. Dumnezeu a facut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfant si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfant. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc. (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprinda pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevarul ca Dumnezeu lucreaza prin lucruri materiale înseamna a cadea în Gnosticism.

          Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc.

18.    Traducerile eronate ale lui Cornilescu!

            Dumitru Cornilescu, fost diacon ortodox, devenit pastor protestant,a realizat o traducere a Bibliei fortata in multe locuri. Astfel, textul "rusinati cei care se inchina chipurilor cioplite" va deveni in traducerea Cornilescu "rusinati cei care se inchina... icoanei!"(Psalmul 97:7BC/96:7BOR).In acelasi mod abuziv si fara nici o dovada s-a inlocuit si in Isaia 21:9;Romani 1:23 iar in Apocalipsa, "chipul fiarei" devine pentru Cornilescu "icoana  fiarei"(Apocalipsa 13:14-15). Icoana este un termen care apare mult mai tarziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu insa apare!!

19.    Se închina ortodocsii la icoane?

            Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.